Facebook ul nu este locul ideal pentru o „spovedanie „, dar simt să scriu aceste rânduri…acum.
Mama s-a căsătorit cu primul bărbat din viața ei și singurul pe care l-a iubit vreodată, la 20 de an.
La 26 a rămas însărcinată cu primul copil. În același timp o boală cruntă (reumatoidă poliartrită), se instalase deja și trecuse de gradul 2 spre 1. Soacra ei a obligat-o să renunțe la copil, de teama de a nu se naște cu malformații ( mama avea deja mâinile ușor deformate ) și chiar dacă după câțiva ani, mama și tata au plecat în alt oraș și au hotărât să-și asume riscul, o sarcină nu mai era posibilă… Asta până după 9 ani… Atunci am apărut eu… o dată cu despărțirea și divorțul…
Mama se mutase într-un sat nou, alături de fratele ei, vis-a-vis de o soră…
Erau extrem de săraci ( toți banii îi dăduse pe o casă… una din chirpici ), un copil era pe drum și toate surorile i-au sugerat un avort ca să nu le facă de rușine, că nu avea bărbat.
Unchiul meu a fost singurul ei sprijin, care a pledat pentru nașterea mea, dar și el era un tânăr de 19 ani…
Totul a fost greu : sărăcia, teama că mă voi naște bolnavă, disprețul și abandonul surorilor, cărora le crescuse copiii… După ani și ani boala s-a agravat, durerile au fost crunte și eu am fost părtașă la ele, ba chiar am simțit parte din ele, căci ereditar am luat boala ( dar am intervenit la timp și am stopat-o ).
Atât de dăunătoare au fost pastilele, căci după 25 de ani de administrare, i-au provocat un AVC letal…
Ce vreau să spun este că mama era bolnavă de când mă știu, că și după ce am apărut eu am avut probleme cu banii, dar niciodată, niciodată, nu am simțit că ar vrea să renunțe…
Ce s-a întâmplat în Timișoara cu mămica și copiii m-a tulburat…
Am citit prea mult ca să pot s-o învinovățesc pe mămică, dar în același timp ador prea mult copiii…
Ce vreau să fac însă, este să vă rog să trimiteți spre mine orice cunoștință aveți, care trece printr-un moment mai greu și știți că nu-și permite consultații #psihologice.
Cu toții avem probleme, și săracii și bogații, și oamenii de la țară și cei de la oraș… doar că fiecare la nivelul lui. Dar cu toții avem nevoie de ajutor, uneori. Cu toții avem nevoie să fim ascultați, înțeleși și acceptați.
Știu că bunul Dumnezeu va găsi un loc în Rai pentru sufletele celor trei și sper ca tot el, să ne lumimeze mințile și să vedem mai clar nevoile celor din jurul nostru.
Oricâte probleme am avea și oricâd de greu ne-ar fi, să ne amintim mereu că totul trece și că am venit aici să facem lumea un loc mai bun, iar tot ce ni se întâmplă este un test, nu un blestem.
Când nu mai avem pe nimeni, îl avem pe Dumnezeu, iar dacă suntem cu el, avem tot!
Jurnal Public 